• 309
    Shares

M-am născut la Deva, în România comunistă, în 6 februarie 1978. Am toate trăsăturile est-europeanului care a fost educat in spiritul submisiv al dictaturii și care a avut nevoie de mult curaj să învețe să spună cu voce tare ce gândește și ce simte. Asemeni multora dintre cei care au ieșit în 1989 cu pași timizi și nesiguri de după Cortina de Fier, și eu am considerat că am pornit în viață cu șansa a doua și am oscilat o vreme între bravură și complex de inferioritate în fața cetățenilor vest-europeni.

Am crescut printre oameni cărora Partidul le repartiza locul de muncă, locuința, rația de hrană… practic, întregul destin. Iar destinul multora dintre ei nu putea fi altundeva decât în subteran, la extracția cărbunelui, sau într-un combinat, topind oțelul. Nu conta că unii dintre ei se visau predând filosofie în amfiteatre de universități, ori să devină  jurnaliști de investigație. În România acelei epoci astfel de vise erau interzise oamenilor de rând care nu aveau legături la vârful Partidului Comunist.

Am trăit printre oameni nefericiți care își amorțeau visele în băutură ieftină și decompensau prin episoade de violență domestică, dar cărora Partidul Comunist se îngrijea să le panseze din când în când ego-ul cu spectacole epice dedicate ”clasei muncitoare”. Nu erau fericiți, dar aparțineau unei culturi, iar în acea cultură erau elogiate brațele puternice și randamentul în muncă. Nu erau fericiți, dar măcar se simțeau virili.

M-am maturizat în perioada de tranziție dură de la comunism la capitalism, într-o societate derutată care nu-și cunoștea bine istoria, nu și-a plâns îndeajuns cei 1104 morți de la Revoluție și nici nu i-a pedepsit vreodată pe asasinii acestora. Am văzut cum dispare mai întâi cultul pentru ”clasa muncitoare”, iar apoi dispar chiar muncitorii înșiși. În urma privatizărilor păguboase, multe fabrici s-au închis, oamenii și-au pierdut locurile de muncă fără să li se fi asigurat reconversia profesională și mulți au fost nevoiți să plece la muncă în Vest. Ăștia au fost cei mai curajoși. Ceilalți au rămas la barul de lângă casă amorțind în continuare vise cu alcoolul care devenea din ce în ce mai scump pe măsură ce moneda națională se devaloriza. Își mai doreau să se simtă virili ori măcar să decompenseze prin violență domestică, dar nici neveste de bătut n-au mai rămas multe în România post-comunistă; casnicele românce plecaseră să aibă grijă de bătrânii Italiei, să poată plăti datoriile la… bar, la alimentară, la bancă. Nu erau fericite în Italia, dar măcar se simțeau valorizate. Bătrânii depindeau de ele, ele câștigau bani frumoși și rezolvau astfel problemele de acasă. Sute de mii de femei puternice și muncitoare au evoluat forțat, pe fast foward, fără să se gândească o clipă la faptul că emanciparea lor îi va castra încă odată pe soții lor.

Aderarea României la Uniunea Europeană s-a produs când aveam 29 de ani și văzusem deja prea mulți români striviți de tranziție sau înghițiți de sistemul politic-administrativ corupt. Am considerat cetățenia europeană un as în mânecă și am profitat de el cât de mult am putut. Urmând cursurile la distanță și part-time de la The Open University în Regatul Unit am avut acces la pregătire academică de calitate și am obținut o diplomă de licență în Științe Sociale și Politice fără să fiu nevoită să renunț la serviciul meu cu normă întreagă în jurnalism. După eliminarea vizelor pentru cetățenii români am călătorit mult participând la conferințe și ateliere, sau pur și simplu descoperind Europa care ne devenise, în sfârșit, accesibilă și nouă. Am vânat oportunități și am câștigat experiențe care mi-au atenuat cu timpul atât asperitățile cât și inhibițiile față de cetățenii vest-europeni. În 2019 am venit în Belgia pentru un an de stagiu la Université de Liège. M-am simțit imediat compatibilă cu valorile promovate în mediul universitar de aici și am decis să continui parcursul academic cu un program doctoral.

Astăzi sunt doctorand în științe geografice la Université de Liège, locuiesc la Bruxelles – unde românii au devenit a doua cea mai numeroasă comunitate de străini după francezi, dar sunt mereu cu ochii spre Est, mereu conectată la frământările societății din care am venit. Nu mă consider imigrant ci un cetățean european cu un stil de viață transnațional, care ia tot ce e mai bun din ambele lumi. Scriu adesea despre generația mea și despre cea a părinților noștri, acesta fiind cadoul meu pentru generațiile de după noi.